Vând motocicleta care îmi conduce universul

       Începu să se înnoreze şi aerul umed anunţa ploaia. Mă grăbeam să găsesc inelul care ţinea cotul de plastic pe filtrul de aer. Aveam mâna adânc în interiorul maşinii şi pipăiam scutul după el. Ioana întrebă:
       - L-ai găsit?
       - Nu.
       - Vrei să te ajut cu ceva?
       - Nu, e ok.
       - Poate a picat sub maşină.
       Nu mă gândisem la asta. Atent la toate componentele încinse pe lângă care mi-l înghesuisem, mi-am scos braţul şi m-am aplecat sub maşină. Nimic. Puţin dezamăgit, am continuat să caut pe scut prin motor.
       Eram în întârziere. Adunarea familială avea loc la casa bunicilor mei, în satul lor natal.
      Norii s-au îngrămădit deasupra noastră şi tuna departe. Într-un târziu, după câtăva scormonit prin ulei vechi şi mizerie, am găsit inelul. L-am tras înapoi pe cot, i-am izbit câteva palme, l-am strâns şi-am terminat.
       - Hai.
       După câţiva kilometri, murea la relanti.
       - Futui, iar s-a înfundat jiglerul.
       - Va ţine mult?
       Era puţin arogantă.
       - Nu fi ipocrită, ştii foarte bine că după tine am stat!
       - M-am aranjat.
       - Şi eu, dar nu mi-a ţinut o oră.
       Am ieşit, am reparat piesa, am plecat.
       - Te rog să nu mai urli la mine.
       - M-am enervat pe rabla asta, nu pe tine.
       - Atunci părstrează-ţi nervii pentru ea.
       Am oftat. Eram plin de erori şi greşeam des. Ştiam asta.
       - Oare au ajuns cu toţii?
       - Probabil.
       - E cald.
       Mie nu-mi era cald. Am oprit căldura.
       - Picură.
       - Am observat.
       - Te iubesc.
       I-am zâmbit, puţin surprins.
       - Şi eu.
       Şi-a aşezat capul pe umărul meu. Eram obosit şi căscam des. Nu aveam dispoziţia necesară unei reuniuni.
       - Vezi că-ţi stă beculeţul aprins.
       - Opresc la benzinăria de la intrarea în sat.
       Ploua torenţial. Pompele erau greu de distins când am tras maşina în staţie. Domnul care lucra acolo veni la uşă şi bătu în geam. L-am deschis şi i-am zis peste gălăgia ploii.
       - Puneţi de 500, vă rog!
       I-am dat banii şi i-am spuscă buşonul e stricat şi se deschide fără cheie.
       Tună puternic. Ioana se uita afară fascinată.
       - E fain, nu?
       Spusele mele au fost astupate de zgomotul ploii pe caroserie. Nu m-a auzit. Am zâmbit şi mi-am aşezat mâna pe piciorul ei. Huruitul pompei încetă apoi omul care lucra acolo îmi bătu în geamul din spate. Când am demarat, s-a auzit o bufnitură din porbagaj. Ioana îşi dădu ochii peste cap. Am spus „canistra” în acelaşi timp, apoi am râs. Aveam în porbagaj o canistră goală care se răsturna mereu. Ploua prea tare ca să opresc să o ridic. Culcată se mişca prin porbagaj şi zdrăngănea. Aveam să o ignor până ajungeam acasă.
       Cât parcam maşina în faţa casei, ploaia încetă. Motorul se înecă în ultimul metru. Ioana s-a dus direct în curte, iar eu am rămas să ridic canistra. Am trântit portiera şi m-am dus la porbagaj. Acolo am găsit un furtun alb, lung de vreo 2 metri, care începea din locul unde trebuia să se afle buşonul. Probabil că l-am smuls din pompă.
       M-am speriat, nu ştiam ce voi face. Tipul care alimenta mi-a făcut semn să plec. Am ridicat furtunul şi l-am aruncat peste canistra răsturnată. Mi-am luat lopata pentru a-mi repara maşina. Am deschis capota. Întregul motor era complet îngropat în pământ. M-am suit pe el cu lopata în mână. Mi-a făcut semn să plec, nu? Mi-a ţinut 15 minute să-mi dezgrop motorul.
       Imediat după ce am încuiat uşa, tatăl meu a ieşit din curte în stradă şi urlă:
       - Ce dracu ai făcut până acu’? La ora asta se vine?
       - S-a înfundat jigle...
       - S-a înfundat un căcat. Treci naibii înăuntru şi pune-te la masă.
       Am oftat, am intrat în curte, taică-meu bombănea în spate.
       - Nu ştiu cine te-o crescut aşa leneş şi nesimţit. Cine te crezi tu să stăm după tine?
       Mă obişnuisem din copilărie că în capul tatălui meu nu se afla raţiune sau înţelegere. Încetasem să-i mai reproşez, comentez sau argumentez. Tăceam şi-l lăsam să spună ce avea de zis.
       În momentul în care am dat să intru în casă, două maşini cu girofaruri roşi şi albastre s-au oprit în faţa porţii şi cineva a bătut în ea. Ne-am întors. S-a auzit un geam spărgându-se. S-a auzit o portieră deschizându-se. Mi-am văzut porbagajul deschizându-se. M-am oprit în loc. Taică-meu a luat-o la fugă. Deschise uşa porţii, aruncă o privire în drum, apoi se întoarse spre mine şi spuse calm.
       -Vino aici.
       Cu paşi greoi am mers înspre poartă. Panicat am mers înspre tatăl meu. Îngrijorat am mers înspre pedepse şi regrete. Am ieşit în drum. Acolo erau două maşini de intervenţie, un poliţist care vorbea la un telefon, un pompier cu o rangă în mână şi altul cu un furtun alb în braţe.
       Copleşit m-am proptit de peretele casei. Tata s-a dus la poliţist şi au început să vorbească în şoaptă, după ce îşi încheie convorbirea. Am observat urma lăsată de furtun. Se întindea până la prima intersecţie din dreapta casei, unde cotea stânga. Nu le-a fost deloc greu să-l găsească.
       Cei doi pompieri mă priveau urât.
       - Ai distrus o staţie de benzină.
       - Au ars trei maşini.
       - Compania va veni după tine.
       - Ai să regreţi ce ai făcut.
       - Pierderile sunt enorme.
       - Benzina încă arde.
       - Într-un crater de după explozie.
       - Explozie pe care tu ai cauzat-o.
       - E vina ta.
       - Doar a ta.
       Tatăl meu îi observă şi le urlă.
       - Dacă sunteţi pompieri şi încă arde focul, de ce staţi? Plecaţi de-aici şi stingeţi focul.
       - Are dreptate.
       - Multă dreptate.
       În depărtare se vedea fumul ridicându-se. Poliţistul a spus că trebuie să plece şi ca n-am voie să părăsesc comuna. Au plecat. Am mers cu tatăl meu în bucătărie. El s-a aşezat la masă şi mi-a spus să-mi spăl mâinile murdare.Am umplut chiuveta cu apă rece, mi-am plimbat săpunul printre degete, apoi mi-am băgat palmele în apă. Aceasta făcu un fel de reacţie, aşa cum face apa dintr-o sticlă de apă minerală când e deschisă prima dată. Îmi arse mâinile. Mi le-am scos, urlând de durere. Pielea arsă îmi era acoperită cu băşici albe. Tatăl meu se uită la mine şi ţipă.
       - Ce faci?! Spală-te odată!
       - Dar...
       - Spală-te!
Apa m-a ars din nou. Durerea era groaznică. Una dintre băşici, din palmă, se umflase destul încât să o pot strânge între degete. Simţeam presiunea lichidului în mijlocul palmei. Taică-meu s-a ridicat de la masă şi veni lângă mine.
       - Am zis să te speli!
       O ultimă dată mi-am băgat mâinile în apă. Acum, nu am mai simţit deloc durere. Le-am scos, mi-am părivit palmele cum sângerau abundent. M-am uitat la tatăl meu. Plângea. Îşi ridică braţele şi-mi arătă palmele. Sângerau şi ale lui. Ne-am aşezat la masă şi am mâncat sarmale.